O mare minune de la Mănăstirea Rohia preluat de pe blogul lui Danion Vasile
de Prof. Dr. NUŢU ROŞCA
Minuni vii - prefaţă de Danion Vasile
Nuţu Roşca. Ce vă spune acest nume? Nimic. E doar autorul broşurii de faţă. Un om care vrea să dea mărturie despre o minune care i s-a întâmplat. Poate vă va şoca ceea ce spun, dar sunt convins că, dacă Nuţu Roşca ar fi fost grec sau rus, s-ar fi scris multe articole despre minunea pe care a trăit-o. Am fi avut poate o carte întreagă pe această temă.
Dar noi, românii, nu ştim să punem în valoare lucrurile minunate pe care le face Dumnezeu în vieţile noastre. Aşa cum nu ştim să ne cinstim nici sfinţii. Zeci de cuvioşi români, zeci de noi mucenici, sfinţi ai închisorilor, Îl slăvesc pe Dumnezeu împreună cu toţi sfinţii. Şi noi nu ne ostenim să aflăm vieţile lor, nevoinţele lor.
Tot aşa cum nu ne interesează nici minunile pe care le-a făcut Dumnezeu în zilele noastre. Nu este de mirare că Nuţu Roşca este un străin pentru fiecare din noi.
Şi totuşi cred că Nuţu Roşca ar trebui să ne fie prieten. Cred că, după citirea acestei confesiuni, toţi cei în pieptul cărora bate o inimă creştină se vor simţi apropiaţi de el. Şi asta nu pentru că autorul se pune în valoare, bătându-se cu pumnii în piept. Aşa cum se poate constata din text, el nu vrea decât să dea mărturie despre Dumnezeu, Care l-a vindecat, izbăvindu-l de la o moarte ce părea sigură.
Ceea ce e într-adevăr tulburător nu e doar vindecarea. Ci e schimbarea pe care Dumnezeu a adus-o în viaţa acestui om care, în momentul accidentului de tren, avea doar patru clase… Şi cum acest om a ajuns să facă studii înalte, luându-şi doctoratul în filologie. Diplomele în sine nu au nicio valoare… Dar Nuţu Roşca a ştiut să înmulţească talanţii pe care i-a primit, scriind cărţi spre slava lui Dumnezeu. Închisoarea elitei româneşti, Adevărul contra dezbinării sau tomul (de peste 500 de pagini - format mare) Ortodoxie şi pseudouniaţie sunt câteva din titlurile tipărite până acum.
Faptul că aceste lucrări nu au avut parte de o difuzare largă nu se datorează conţinutului lor, ci lipsei de promovare. De altfel, nici mărturia de faţă nu a avut parte de o difuzare amplă în prima sa ediţie. De aceea ne-am decis să o retipărim, nădăjduind că mulţi se vor folosi de cele citite aici.
Editorul
1.
Accidentul
Eram în armată la muncă. Lucram la descărcări de vagoane. În noaptea de 22 spre 23 februarie 1953, pe un viscol cumplit, am fost lovit de o locomotivă a unui tren rapid, care se deplasa cu viteză maximă. Urmarea: capul spart, coastele rupte, femurele de la ambele picioare rupte, dreptul în trei bucăţi, iar stângul în cinci, cu mari deplasări ale fragmentelor oaselor. Picioarele erau răsucite de unde erau rupte, în aşa fel încât ambele călcâie îmi erau lângă umărul stâng.
Accidentul s-a întâmplat la miezul nopţii, în gara Azuga. Era iarnă. Am rămas acolo în zăpadă, pe ger năpraznic, până dimineaţa, la ora şapte, când m-au găsit muncitorii de la Fabrica de Sticlă. Pe unul dintre ei îl chema Zărnescu. Acesta a venit de câteva ori la spital să mă vadă.
2.
Morga
Am fost dus cu un camion la Spitalul din Azuga. Eram atât de distrus şi de îngheţat, încât medicul de gardă nu şi-a putut da seama că în mine mai există viaţă şi m-a trimis la morgă. Brancardierii mă duceau cu targa spre morgă. Eram conştient şi auzeam. Nu vedeam, nu puteam să mişc nici cel puţin un deget, nu puteam să vorbesc sau să scot măcar un sunet, un geamăt. Numai prin faptul că eram conştient şi auzeam nu puteam să dau nici un semn de viaţă. Acestea nu se sesizau. Mă gândeam: Eu încă nu sunt mort de tot. Aud. Gândesc. Dar dacă un medic, după ce m-a consultat, a spus: „E mort, duceţi-l la morgă”, înseamnă că eu sunt aproape mort, dar încă n-am terminat de murit. Ei mă duc la morgă. Acolo voi termina. Până atunci, în gând, mai pot spune o scurtă rugăciune”. În clipa aceea am auzit un strigăt: „Staţi! Veniţi înapoi, că a sosit domnul director şi vrea să-l vadă!”
Brancardierii au făcut calea întoarsă. În sala de pansamente, directorul m-a consultat, ca şi medicul de gardă. În plus, mi-a curăţat gheaţa şi sângele de pe ochi şi mi i-a deschis zicând: „Uită-te la mine! Mă vezi?” Eu credeam că toată puterea o împing în ochi să-l văd. Nu vedeam absolut nimic. Gânduri şi spaimă: Orb?! Nu! Directorul acesta poate îmi salvează viaţa, dar rămân orb. Poate că era mai bine ca el să fi întârziat puţin, până ce aş fi ajuns la morgă. Acolo totul s-ar fi terminat. Decât orb mai bine mort…
3.
Încălzirea
Directorul a spus: „Dezbrăcaţi-l! Curăţaţi-l de gheaţă şi de sânge! Îl încălzim. Încercăm să-l readucem la viaţă. Poate îl salvăm”. M-au aşezat pe un pat tare de scânduri. Directorul m-a cusut şi m-a pansat la cap, mi-a apăsat coşul pieptului, mi-a verificat fiecare coastă, potrivind rupturile, mi-a întins şi îndreptat picioarele. A adus un cardiolog să mă vadă. Am pierdut foarte mult sânge. Inima era în pericol de a se opri. Directorul a spus: „Facem o experienţă cu el. Introducem ser, ca inima să poată pulsa”. Au făcut asta. Mă încălzeau, punând, pe lângă mine în lungul corpului, la intervale de câte două-trei ore, sticle cu apă caldă şi mă acopereau. Directorul dădea mereu dispoziţii. Venea şi verifica. Vorbea mereu cu mine. Eu însă nu puteam să-i răspund.
După trei zile am început să văd foarte slab. După patru zile am început să mişc degetele de la mâna dreaptă, iar mai târziu să vorbesc. A urmat apoi un timp de optsprezece zile cu un tratament de întărire, ca să pot suporta operaţiile. Directorul, Gheorghe Meghea, un medic ortoped şi un hipocratic, mă vizita la intervale scurte de timp, chiar şi noaptea, şi mă încuraja.
4.
Operaţia
Prima dată am refuzat operaţia, pentru că unul dintre medici mi-a spus că piciorul stâng trebuie amputat de sus. Peste trei zile, după ce directorul m-a asigurat că nu-mi taie piciorul, am acceptat operaţia. Am cerut să nu mă adoarmă, ca să văd ce fac medicii. În loc de adormire, directorul mi-a făcut o injecţie rahianestezie în măduva spinării.
Eram întins pe masa de operaţie. Înainte de a începe lucrul, directorul şi-a făcut cruce şi a zis: „Eu voi face ceea ce ştiu cu ştiinţa mea. Dumnezeu să facă prin puterea Lui”. Apoi, cu mâna stângă, a luat bisturiul şi a tăiat o lungă deschizătură în lungul femurului drept. Am urmărit cu atenţie toată operaţia, schimbând uneori cuvinte cu directorul. Aveam în mână o oglindă mică şi o ţineam în aşa fel să văd cum lucrează. Operaţia a durat multe ore. Fragmentele femurului drept mi le-a legat cu o sârmă metalică, pe care o am în picior şi astăzi. După câteva ore, efectul anesteziei s-a terminat. Se lucra pe viu. Când directorul a cusut tăietura cu un ac special, la fiecare împunsătura simţeam dureri fulgerătoare. L-am rugat pe director să se grăbească fiindcă nu mai puteam suporta. Au lucrat apoi la piciorul stâng. Am fost pus în ghips. Numai mâinile şi capul îmi erau afară din ghips. Am fost aşezat într-un pat pe spate şi fără să mă întorc nici cel puţin cinci grade într-o parte sau în alta, am stat aşa, nemişcat, într-o singură poziţie, timp de o sută optzeci şi patru de zile.
5.
Ideea sinuciderii şi supraomul
Domnul Şerbu a tăiat în ghips o aşa zisă fereastră la operaţie. La vizită, doctorul Ivănescu a zis: „E curată operaţia. N-a curs nici o picătură de sânge”. Directorul i-a răspuns: „N-a avut de unde curge”.
După câteva zile de la operaţie a urmat o perioadă de criză extremă. Picioarele şi tot corpul s-au umflat. Ghipsul mă strângea cumplit. Durerile erau neîntrerupte şi atât de puternice, încât depăşeau puterile suportabilităţii. Mi-au dat morfină. După aceasta aţipeam puţin şi visam că sunt într-o pădure cu copaci foarte înalţi şi că mă urcam pe câte unul până în vârful lui, iar de acolo treceam în vârful altuia. După fiecare morfină, se repeta visul. Uneori cădeam de la înălţime. Aţipirea dura numai câteva minute. Durerile mă trezeau. Simţeam în tot corpul o durere copleşitoare, fierbinte şi foarte sărată.
Întristarea mă copleşea. Eu eram fecior din munţii Maramureşului, sprinten. Alergam pe munte în sus. Acum am ambele picioare rupte. Continuarea chinurilor n-o mai pot suporta şi o perspectivă pe care o întrevăd nu o vreau. Viaţa în cârje îmi topeşte creierul. Mai bine moartea. Trebuie să am tăria acum să pun capăt la toate. Singur nu pot, că sunt închis aici în piatra aceasta de ghips. Cine mă poate ajuta? Poate directorul mă va înţelege. Era trecut cu o oră de miezul nopţii. Ceilalţi şapte, ce erau în salon cu mine, dormeau. Directorul a rămas peste noapte în spital, cum o făcea deseori. De obicei pe timpul acesta, asistenta de serviciu verifica saloanele. Peste câteva clipe a deschis uşa: s-a uitat, a constatat că e linişte şi a dat să închidă. Am strigăt-o. A venit la mine. Am rugat-o să-l cheme pe director. „Nu se poate la ora aceasta”, mi-a răspuns. „Bateţi la uşă şi spuneţi-i cine-l cheamă”. Peste câteva clipe a venit directorul. A luat un scaun, l-a pus lângă patul meu, s-a aşezat şi m-a privit îngândurat. I-am spus toată disperarea, că nu mai pot suporta durerile, că nu am încredere în vindecare, iar viaţa pe care o întrevăd nu o pot accepta. Dacă eram dus atunci la morgă, astăzi nu m-ar durea nimic şi nu m-ar îngrozi viitorul. L-am implorat să-mi dea o injecţie letală, să termin cu chinurile.
Mi-a vorbit ca niciodată. Niciodată n-am văzut aşa de bine supraomul din el ca în noaptea disperării. Avea boabe de transpiraţie pe frunte şi pe faţă. A plecat. A venit apoi o asistentă şi a cules de prin noptiere toate furculiţele, cuţitele, lingurile, sticlele, borcanele şi ceştile şi le-a dus.
În noaptea aceea n-am dormit deloc până după vizita de dimineaţă. De ce n-a vrut directorul să mă asculte? I-a fost frică de Dumnezeu să-mi ia viaţa. El a luptat până acum să mi-o salveze. El s-a temut de Dumnezeu să-mi ia viaţa …Dar eu să nu mă tem, când vreau să mi-o iau?… Viaţa este dată de Dumnezeu şi numai Dumnezeu are dreptul să o ia. Dumnezeu a dat porunca: Să nu ucizi! Aceasta implica şi pe: Să nu te sinucizi. Ce era să fac?…Ce se alegea de sufletul meu dacă directorul m-ar fi ascultat?… Era o crimă, pe care aş fi împărţi-o cu directorul. Directorul mi-a salvat sufletul. Eu am vrut să scap de chinurile acestea… În iad nu erau chinuri?…
Poate că durerile nu vor ţinea mult şi mă vor lăsa. Dacă vor ţine, poate voi muri din cauza lor şi voi scăpa. Dumnezeu îmi ştie necazurile şi durerile şi poate îmi va da putere să trec prin ele. Trebuie să vreau să trăiesc şi să cred că mă voi face bine, iar până atunci să rabd. Doamne, dă-mi puterea răbdării.
Dimineaţă, când directorul a venit în vizită, n-a venit la mine întâi, ca alte dăţi, m-a lăsat ultimul. Fără zâmbetul şi vorbele entuziaste din alte dăţi, s-a apropiat şi mi-a spus doar atât: „Te vei face bine”. Mai târziu am aflat că în jurământul lui Hipocrate se spune: „Nu voi da niciodată nimănui otravă, chiar dacă mi se cere”.
Am suferit toate durerile şi toate chinurile mai departe. În clipele de ameliorare îmi venea speranţa vindecării şi dorinţa de viaţă. Unele clipe erau însă foarte grele şi lungi, iar acestea se făceau ore, orele se înlănţuiau în zile, dar mai ales lungi şi grele erau nopţile. Şi au fost foarte multe nopţi. Directorul se ocupa foarte mult să-mi refacă voinţa şi fiinţa. Îmi arăta radiografii ale unor oameni care au avut picioarele rupte, pe care i-a vindecat. Pe doi i-a căutat, le-a cerut să vină la spital, le-a cerut să mă încurajeze şi să se plimbe prin salon, apoi îmi spunea: „Aşa vei merge şi tu”.
Alături de el era sora Vica. Sora Ardeleanu nu credea că nu voi muri. De aceea, ea nu „strica” injecţiile pe mine, ci, ca să cred eu că mi le face, trăgea apă în seringă. La câţiva ani, după ce m-am făcut bine, am vizitat spitalul şi am stat de vorbă cu fiecare. M-a uimit când Ardeleanu mi-a mărturisit fapta, dar i-am admirat sinceritatea. Şi-a cerut iertare. Am înţeles-o şi am iertat-o, pentru că atunci şi eu gândeam aşa.
După ce au trecut şase luni de zile, mi s-a luat ghipsul. Îmi erau anchilozate încheieturile de la glezne, genunchi şi coapse. Peste câtva timp reuşeam să mă dau jos din pat şi, ţinându-mă bine de barele de la capetele paturilor, mergeam de la o margine a salonului până la cealaltă, dar mai mult în mâini decât în picioare.
Mi s-a făcut ieşirea din spital. Directorul m-a sfătuit să mă hrănesc bine – aveam un metru şi optzeci centimetri înălţime şi cincizeci şi şapte de kilograme -, să merg la Spitalul Floreasca de la Bucureşti, unde să urmez un tratament de mecanoterapie pentru desfacerea anchilozelor, pentru că toate încheieturile îmi erau blocate, să fac gimnastică şi să-mi forţez încheieturile în acest scop, oricât ar fi de dureroasă această forţare, că altfel voi rămâne cu încheieturile imobile.
6.
Nedreptăţile
De la Azuga m-a adus acasă, în comuna Bârsana din Maramureş, soldatul Jean Pribeagu. Acasă am aflat un dezastru. Totul era confiscat de fisc şi de colectori. Tata era ameninţat cu Canalul Dunării pentru că nu şi-a putut achita în întregime cotele şi impozitul. Nicio posibilitate de tratament la Floreasca sau de hrană bună. Dimpotrivă. A rămas neconfiscat numai ceva porumb ales anume, slab şi necopt, şi nişte cartofi pe care tata, ca să nu ni-i ia, nu i-a recoltat. Toamna târziu, în postul Crăciunului, când pământul era îngheţat, tata spărgea pământul cu târnăcopul şi scotea cartofi. Toată iarna aceea am mâncat numai cartofi din aceia cu mămăligă din mălaiul acela slab. În primăvară toţi din familie am fost bolnavi de pelagră. Prima s-a îmbolnăvit mama.
Eu eram foarte slăbit, cu anchilozele prea puţin degajate. Nu puteam să merg cu ai mei la lucrul câmpului. Abia treceam pragurile casei. Lucram ce puteam pe acasă şi îmi forţam încheieturile. Încercările acestea erau foarte dureroase şi cu foarte slabe rezultate. După mai bine de un an de zile, am început să-mi îndoi atâta picioarele, încât să pot să mă las pe genunchi.
Pentru viaţa de ţăran trebuie forţă fizică: să mergi cu carul, să încarci pietre, să ridici buşteni, să porţi saci plini. Eu nu dispuneam de asemenea calităţi. Dar atunci ce-i de făcut?… Ce strungă să găsesc prin care să pot să intru în viaţă? … Poate că ar fi şcoala…Să învăţ ceva meserie sau poate mai departe… Numai şcoala mă poate salva. Altfel sunt inutil şi povara altora, ceea ce nu pot să suport. Şcoala… Dar eu am numai patru clase primare… Ar trebui să o iau de la clasa a cincea. Am să o iau de acolo. Cum? Unde? Cu cine să mă sfătuiesc? Oricum, hotărârea este luată. Şcoala este calea vieţii mele. Într-o duminică am ţinut un consiliu de familie şi mi-am spus hotărârea. Mama plângea. Fraţii îi cereau lui tata să nu mă lase, că pentru şcoală mi-or trebui bani, iar el este mereu ameninţat cu temniţa că nu-şi poate achita datoriile, impuse în mod exagerat, către stat. Verdictul lui: „Nu vorbi tu nebunii despre şcoală. Dacă n-ai învăţat când ai fost mic, acum nu se mai poate, că omul mare nu poate învăţa, că nu-i stă capul la carte”. Răspunsul meu: „Unde mi-oi pune capul, acolo mi-a sta”. Mai târziu m-a înţeles şi m-a ajutat.
Eu ştiam despre un om luminat – profesorul Ion Cleja din Bucureşti. M-am dus şi l-am întrebat dacă omul mare poate învăţa. Drept răspuns, profesorul mi-a dat toate manualele de gimnaziu, m-a încurajat şi mi-a spus că după gimnaziu să-l caut, că o să-mi spună ce să mai fac.
După patru ani de la accident şi după multă trudă, anchilozele s-au desfăcut mult şi am început să merg relativ bine. Am urmat gimnaziul la fără frecvenţă şi liceul la seral, la Liceul Dragoş Vodă din Sighetul Marmaţiei. De la liceu am fost exmatriculat pentru motivele că am avut rude chiaburi, pentru că tata nu s-a înscris în colectiv şi pentru că eram bănuit că aş merge la Teologie. După un timp am revenit. Mi-am continuat apoi pregătirea la cursul de zi de la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca.
De la accident până la terminarea facultăţii au trecut cincisprezece ani. Mi-am făcut dosar de pensionare, pe baza actelor medicale. După opt ani, mi s-a aprobat o pensie de gradul trei, de care am beneficiat timp de şapte ani, până la terminarea facultăţii.
Comisia medicală din Cluj-Napoca mi-a recomandat serviciu cu normă redusă şi fără navetă. Am primit un post cu supranormă şi cu navetă de treizeci de kilometri pe drum de ţară neasfaltat. După un timp, am funcţionat pe la alte şcoli.
Timp de douăzeci de ani m-am simţit bine şi am muncit din greu. Între timp m-am căsătorit cu învăţătoarea Elena Radu. Avem un fiu, care este profesor de informatică la Colegiul Naţional Dragoş Vodă din Sighetul Marmaţiei. M-am înscris pentru doctorat la Universitatea din Bucureşti. În 1978 mi-am susţinut teza şi am primit titlul ştiinţific de doctor în filologie. La susţinere, l-am invitat şi pe profesorul Ion Cleja.
Mergeam bine. Aveam sprinteneala şi elasticitatea normale. Pe lângă activităţile didactice, făceam şi muncă de cercetare. În fiecare an participam cu comunicări ştiinţifice la diferite sesiuni, simpozioane, reuniuni, organizate de inspectorate şcolare, universităţi, Academia Română şi de alte instituţii. Am publicat mai multe studii. Cu toate acestea, regimul comunist m-a nedreptăţit şi marginalizat. Nu mi-a dat dreptul să mă titularizez pe nici un post şi am funcţionat mereu ca profesor suplinitor, ca şi cum aş fi fost necalificat. Am predat pe la diferite şcoli şi licee, pe unde am primit câte un post de suplinit.
7.
Boala morţii
După douăzeci de ani de muncă au reapărut necazurile, care au evoluat în două perioade. Prima a durat doi ani şi fost cu dureri suportabile. A doua a fost gravă şi a durat şase ani: dureri la încheieturi şi la locurile unde oasele au fost rupte, mai ales la schimbarea vremii. Durerile au progresat timp de doi ani. Am urmat tratamente şi am suportat operaţii, dar fără rezultate de ameliorare. După această perioadă, am ajuns în situaţia de a nu putea merge fără baston.
Prin deplasările fragmentelor de oase la accident, au fost lezate venele, care cu timpul au slăbit şi s-au dilatat. Pe lângă acestea, eram suspectat şi de coxalgie (tuberculoză osoasă). Durerile sporeau. Timp de şase ani apoi n-am putut să fac nici un pas fără să mă sprijin puternic în baston. Am urmat alte multe tratamente, am suportat numeroase operaţii. Cu toate acestea făceam, printre necazuri, supraeforturi să-mi completez stagiul de pensionare, dar n-am rezistat. Ajuns la vârsta minimă de pensionare, m-am pensionat fără să am vechimea completă, îmi mai trebuiau doi ani.
Ultima operaţie mi-a făcut-o doctorul Horaţiu Angelescu la Spitalul C.F.R. II din Bucureşti. Era să mor pe masa de operaţie sub privirile medicilor. Mi-au dat oxigen şi am trecut peste clipa critică. Peste câteva luni, profesorul Victor Ciobanu, fostul ministru al Sănătăţii, mi-a propus o operaţie de coxartroză. Aceasta ar fi constat în tăierea unei bucăţi din capul de sus al femurului drept şi fixarea acolo a două plăci de material sintetic sau de porţelan foarte fin. Aceste plăci trebuiau procurate din străinătate şi costau enorm. Nu aveam asemenea posibilităţi. M-am hotărât să renunţ şi să mă opresc aici şi cu tratamentele şi cu operaţiile, convins fiind că aceasta este boala morţii. Îmi ziceam că moartea mă va primi şi cu douăzeci şi patru de operaţii. Pentru marea trecere nu-i nevoie de încă una. Boala m-a răpus. Mă mişcam foarte greu. A fost mult timp când nu puteam merge până în bucătărie la masă şi mâncam în pat.
Moartea e aproape… Să scriu un testament?… Nu!… Las urmaşilor mei să facă ce vor vrea… Totuşi biblioteca…şi mai ales manuscrisele… Dar cine se va ocupa de ele?… Se vor folosi la aprinderea focului în sobă… Doar valori mai mari au dispărut. ..
Înainte de a ajunge în această situaţie, dintr-un cuvânt al Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, am aflat că urmează să fie canonizat episcopul Iosif Stoica al Maramureşului, care a condus această eparhie în urmă cu trei sute de ani şi că studiul şi propunerea în faţa Sfântului Sinod pentru canonizare au fost susţinute de Prea Sfinţitul Părinte Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului. Mi-am exprimat atunci dorinţa să scriu monografia acestui sfânt. Am primit binecuvântarea pentru această muncă. Am început atunci să fac unele investigaţii. Dar agravarea bolii a oprit continuarea cercetării. Îmi părea rău că n-am putut să fac această lucrare. .. Poate se va găsi cândva altcineva să o facă… Dar ce-mi bat eu capul, când e aproape moartea. Lumea va merge înainte pe drumurile ei. Dacă rolul meu se încheie aici… Trebuie şi a muri. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru câtă viaţă mi-a dat.
În unele clipe grele îmi recitam în gând poezia:
Crucea vieţii
Crucea mult îmi este grea.
Doamne, cum o voi putea
Duce tot căzând sub ea?
Şi Hristos, când a fost Om,
Ca de furtună un pom,
A căzut sub grea povară
A doua şi-a treia oră,
Dar s-a ridicat mereu.
Cum m-aş ridica şi eu…
Mai o bucată de drum
Am de sus şi nu ştiu cum.
Doamne, mult îmi este greu…
De-ar veni un Cireneu…
Dar nu vine, aşa mi-i soartea
Poate că el este moartea.
8.
Minunea
La Mănăstirea Sfânta Ana de la Rohia se pregătea pentru ziua de duminică, 17 aprilie 1994, hirotonirea Prea Cuviosului Părinte Arhimandrit Iustin Hodea întru Arhiereu Vicar. Fiind deputat eparhial, am fost invitat la această solemnitate. Copleşit de neputinţă, eram hotărât să nu dau curs invitaţiei. Părintele protopop al Sighetului, Mihai Oprişanu, a insistat însă să merg, aşa cum eram, la Mănăstirea Rohia, promiţându-mi că va veni cu maşina să mă ia de acasă, mă va duce până la mănăstire şi mă va aduce înapoi acasă. Fiind convins că voi muri peste puţin timp, peste puţine zile, m-am gândit că mergerea la mănăstire ar fi ultima pregătire pentru marea trecere şi, dacă aş merge, aş muri cu imaginea de la sfinţirea unui episcop, ceea ce nu se poate vedea decât foarte rar. Această imagine înaintea morţii ar fi un dar de la Dumnezeu. Eram liniştit şi împăcat că se vor termina toate necazurile. Acestea m-au făcut să promit plecarea.
Ca să fie consemnată o dată apropiată de dinaintea morţii mele, am luat cu mine într-o geantă două cărţi - Romanitate, continuitate, unitate, de Înalt Prea Sfinţitul Părinte Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului şi Pro memoria, de Înalt Prea Sfinţitul Părinte Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului - pentru autografe.
Stau într-un bloc la etajul doi. Am făcut supraeforturi şi am coborât foarte greu, mai mult în mâini decât în picioare: cu una mă sprijineam în baston, cu cealaltă de balustradă. Părintele protopop îmi ducea geanta şi încerca să mă ajute. Am intrat în maşină şi am pornit.
Am sosit la Rohia. Aproape de mănăstire, maşina a fost lăsată într-o poieniţă. De acolo m-am dus sprijinindu-mă cu o mână în baston, cu cealaltă de umărul părintelui protopop. Sfinţia sa îmi ducea şi geanta cu cărţile. La mănăstire era adunată foarte multă lume. Abia ne-am strecurat printre oameni spre altarul de vară. Slujba era începută. Părintele protopop, care este foarte punctual, dându-şi seama că a întârziat, m-a lăsat şi a intrat în sobor. Mă uitam spre biserică. M-aş fi dus acolo să stau pe un scaun, dar mi-a fost imposibil să străbat prin desimea mulţimii. Mi-am dat seama însă că dacă afară este aşa, nici în biserică nu va fi loc. Nu puteam să mă mişc din locul în care eram. Mi-am pus bastonul în faţă şi m-am sprijinit în el cu ambele mâini.
Slujba arhierească a durat mult. De unde eram, auzeam bine şi vedeam cum oficiază măritul sobor de ierarhi şi preoţi. Răspunsurile erau date de corul teologilor, care părea un cor de heruvimi. Era o zi frumoasă de primăvară, cu cer senin. Totul era înălţător. Cât necazurile şi puterile îmi îngăduiau, urmăream Sfânta Liturghie, repetam în gând ecteniile, ascultam cu atenţie înălţătoarele cuvântări ale ierarhilor – adevărate imnuri.
Îmi era din ce în ce mai greu. Mi se părea că mă adâncesc în pământ. Simţeam arsuri şi junghiuri în tot corpul, apoi o epuizare totală, un fel de leşin. N-am reuşit să cad, atât eram de strâns între oameni. Mi se întuneca înaintea ochilor, apoi începea să se limpezească şi să se lumineze. Acestea se repetau. Mă temeam că acelea sunt clipele ultime. Era prea frumoasă sărbătoarea aceea ca să se termine cu un mort. Mă rugam lui Dumnezeu să-mi prelungească momentele, ca părintele protopop să mă poată duce viu acasă. Totuşi, dacă nu veneam, nu aveam la moartea mea această imagine splendidă. Acum, de-aş putea ajunge acasă, că drumu-i lung.
Slujba s-a terminat. Lumea a început să plece. Oamenii s-au rărit. Soborul a coborât din altarul de vară. Eu stăteam nemişcat la locul meu. Părintele protopop a venit la mine. Îmi aducea şi geanta. Mi-a spus că suntem invitaţi la masă. I-am pus mâna pe umăr şi am pornit încet, dar îmi era frică de întârziere pentru plecarea acasă. Credeam că mai am puţine clipe. Ajuns acolo, mi-am pus bastonul în spătarul scaunului şi m-am aşezat. Masa a durat mult, cu belşug de bunătăţi şi cu multe binecuvântări către noul arhiereu. Când s-a terminat, am cerut celor doi înalţi ierarhi autografe pe cărţi. Am pus apoi cărţile în geantă, am mulţumit Prea Sfinţitului Episcop Justinian pentru invitaţie, am felicitat pe noul episcop şi am plecat cu părintele protopop. Mergeam prin curtea mănăstirii. Din loc în loc ne întâlneam cu oameni cunoscuţi, schimbam câteva cuvinte şi mergeam mai departe. Mergeam spre maşină. Spre poarta de ieşire din incinta mănăstirii, drumul este puţin înclinat, o uşoară pantă. Ajuns acolo, mi s-a părut că ar trebui să mă sprijin în baston. Am rămas încremenit şi uluit. Atunci am realizat următoarele:
1. Că bastonul nu este la mine.
2. Că de la masă până aici am venit foarte lejer.
3. Că nu m-am sprijinit de umărul părintelui protopop.
4. Că nu mai simt nicio durere în corpul meu.
5. Că mă simt foarte uşor.
6. Că îmi duceam eu geanta cu cărţile.
7. Că, străbătând toată curtea, nici nu mi-am adus aminte de baston, nici de dureri.
8. Că nici părintele protopop nu şi-a dat seama de ce s-a întâmplat.
Toate acestea m-au copleşit. Nu mă puteam mişca din loc de uluit.
Din toate acestea mi-am dat seama că Dumnezeu a făcut cu mine minunea vindecării.
Între timp, părintele protopop a făcut câţiva paşi, apoi s-a oprit şi s-a uitat la mine întrebător de ce nu merg. Eram pătruns de o emoţie puternică. Abia aveam aer să vorbesc, dar l-am strigat şi i-am spus: „Părinte protopop, s-a întâmplat o minune. Eu am venit uşor prin toată curtea şi n-am baston! Mi l-am pierdut. Şi n-am nicio durere!” Părintele protopop m-a privit atent şi foarte mirat. A văzut că nu-i la mine bastonul, ci geanta. Şi-a adus aminte şi cum am venit de lejer prin curtea mănăstirii. Atunci şi-a dat seama şi sfinţia sa de minunea petrecută. S-a închinat adânc, spunând: „Îţi mulţumesc, Doamne, că o văd şi pe aceasta!”
Eu m-am întors de mi-am luat bastonul. Am venit prin curtea mănăstirii, nu sprijinindu-mă în el, ci învârtindu-l între degetele mâinii deasupra capului. Părintele protopop m-a aşteptat, apoi ne-am dus la maşină şi am pornit spre casă. Drumul spre casă l-am făcut foarte tăcuţi. Nu ştiam ce să ne spunem unul altuia. Eram copleşiţi.
De atunci au trecut zece ani. De atunci eu n-am mai pus mâna pe baston.
Acasă am tot analizat minunea de la Mănăstirea Rohia. N-am ajuns la alt rezultat decât că minunea îşi are taina ei şi rămâne minune.
Pe lângă bucuria vindecării, pe care am avut-o, mi s-au lămurit şi unele probleme de care nu mi-am dat seama la momentul lor. Acestea m-au chinuit , mi-au adus regrete, mustrări de conştiinţă, dar am avut şi unele nedumeriri. M-am pomenit dintr-o dată într-un alt plan al vieţii decât cel prevăzut.
Mă frământau mereu întrebări şi gânduri. De ce m-am dus eu la mănăstire numai cu gândul la moarte? De ce nu m-am dus cu gândul să mă rog lui Dumnezeu să mă facă bine? Dar iată că Dumnezeu a ştiut mult mai bine decât mine ce-mi trebuie şi m-a vindecat.
Oricât am fost de copleşit de minune, eu nu trebuia să mă duc înapoi după baston. Văzând că Dumnezeu mi l-a luat din mână, de ce m-am mai întors după el?! Când am văzut că puterea lui Dumnezeu este cu mine, am mai întors după un vreasc… Am crezut că voi mai avea nevoie să mă ajut de el, când cu mine era ajutorul lui Dumnezeu…În clipele acelea am abandonat puterea lui Dumnezeu şi am crezut că voi mai avea nevoie de ajutorul unei bâte… Ce era dacă Dumnezeu ar fi zis atunci: Fie ţie după cum crezi?… Dar bunătatea lui Dumnezeu nu m-a abandonat… Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.
Faptul că minunea s-a produs îmi este clar, dar cum s-a produs nu mi-am putut da seama, numai m-am pomenit cu ea înfăptuită. Minunea este o putere divină. Ea se înfăptuieşte prin harul lui Dumnezeu. Harul nu vine ca o pasăre, să-l vezi zburând, să ţi se aşeze pe umăr şi apoi să-ţi intre în oase. Minunea este o taină, şi acolo unde este taină nu are loc analiza, ci credinţa.
Am gândit că am ajuns la capăt. Nici testamentul n-am vrut să mi-l scriu. Acuma mă simt bine… Cât va dura acest bine?… Oare mai am de trăit?… Ce să fac?…
În momentul de criză din timpul slujbei, când credeam că totul s-a sfârşit, m-am rugat lui Dumnezeu numai să nu mor la mănăstire, până voi ajunge acasă. M-am rugat în gând şi pe drumul de la Sighet la mănăstire. Dar, fiind convins că voi muri, m-am rugat pentru marea trecere dincolo. Dumnezeu mi-a dat altceva şi mult mai mult de cât am cerut.
Îmi era şi frică de atât de mare dar pentru nevrednicia mea.
Sunt acasă, dar nu sunt mort, ci sănătos. Toate acestea m-au frământat şi nu mi-am găsit liniştea.
După mai multe zile, m-am dus la Prea Sfinţitul Părinte Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, căruia i-am spus toate gândurile şi frământările. Prea Sfinţitul Episcop m-a ascultat cu răbdare, apoi m-a întrebat: „Mai lucrezi dumneata la monografia aceea despre care mi-ai vorbit cândva?” I-am răspuns că nu mai lucrez fiindcă, de când mi s-a agravat boala, am abandonat lucrarea, pentru că n-am mai putut să mă deplasez, să fac investigaţii. Prea Sfinţitul Părinte Episcop mi-a spus: „Să reiei munca şi să scrii monografia, că de aceea te-a făcut Dumnezeu bine, ca să scrii cartea despre Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş”.
Am umblat apoi sute de kilometri pe urmele acestui sfânt, în ţară şi în Ucraina. În Ucraina a venit cu mine şi părintele protopop Mihai Oprişanu şi m-a ajutat. Am vizitat locurile şi mănăstirile pe unde sfântul a ţinut soboare şi pe unde s-a adăpostit, pe unde a ţinut scaune de judecată şi pe unde a fost întemniţat. Am făcut investigaţii prin biblioteci şi arhive, am adunat date şi imagini şi am elaborat monografia cu titlul Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş, pe care am publicat-o cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, la Tipografia Marinex Print din Baia Mare, în anul 2000.
Pe lângă aceasta, am mai scris o mulţime de studii şi câteva cărţi, unele sunt publicate, iar altele în manuscris.
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.
Prin această scriere n-am făcut nici literatură, nici istorie, ci o mărturie curată, scriind întocmai ceea ce am trăit. Am scris sub impresia că, peste umăr, îngerul adevărului îmi priveşte fiecare cuvânt pe care îl scriu.
Cuprinsul
1. Accidentul
2. Morga
3. Încălzirea
4. Operaţia
5. Ideea sinuciderii şi supraomul
6. Nedreptăţile
7. Boala morţii
8. Minunea
Am avut onoarea sa-l cunosc pe Domnul Nutu Rosca... un om extraordinar. Unul dintre valorile noastre nationale care traieste dintr-o pensie de mizerie. El, care a citit si a scris atatea carti ... carti "care se cer vobite", nu prezinta interes pentru tara noastra. La fel ca si detinutii politici de la Sighet, Aiud.
Cultura noastra se limiteaza la Monica si Irinel, Sexy Braileanca, Simona Sensual ...
Mai multe imagini gasiti 
.jpg)
.jpg)
w.JPG)
