Oda Bucuriei

Sunt fericita. Datorita tie, viata mea este altfel decat pana acum. Astazi am avut aceasta revelatie si iti multumesc din adancul sufletului meu. Stiu ca te vei intreba acum, ce joc o mai fi si asta. Dar vreau sa-ti spun cu mana pe inima si cu Dumnezeu martor ca, niciodata nu am jucat nici un joc cu tine. Ai avut in fata ochilor sufletului doar trairile mele si zbuciumul meu sufletesc, atat si nimic mai mult. Te iubesc prea mult pentru omul care esti, ca sa nu vreau sa-ti provoc nici un rau. Te iubesc cu iubirea ludicilor, nu te gandi la altfel de iubire cumva. Daca ne-am fi intalnit pana acum, nu as fi avut posibilitatea extraordinara de a ma transforma si de a fi omul care sunt acum, astazi, in aceasta clipa, si asta datorita tie. Datorita tie am invatat ce este rabdarea, niciodata nu am avut rabdare desi mi-am dorit-o ca pe un diamant, cu ajutorul tau, am primit-o, stiam ca oamenii sunt diferiti dar, am invatat sa tin la ei asa cum sunt, si am invatat sa nu mai judec pe nimeni, ca sa nu mai fiu nici eu judecata. Am invatat sa multumesc pentru tot ce primesc, pentru ca este doar ceea ce merit. Am invatat sa gandesc cu bunatate si intelegere despre ceilalti oameni, ca sa primesc bunatate si intelegere de la ei. Am invatat ca daca gandesc rau despre ei, rau vor gandi si ei despre mine. Daca ne vom intalni vreodata, voi fi fericita sa-ti strang cu sinceritate si din toata inima mea, mana, pentru tot ce ai facut pentru mine, daca nu ne vom intalni, nu e nici o problema, pentru ca , oricum te voi pastra (ca si pana acum) in rugaciunile mele si ii voi multumi Domnului ca existi si ca mi-a fost dat sa-mi intersectez sufletul cu al tau, pentru ca daca vrem sa crestem spiritual, trebuie sa ne inconjuram de oameni mai buni si mai inteligenti decat noi. Iar tu esti cu mult mai bun decat mine. Si ai un spirit modelator. Am avut o sansa nesperata vreodata de mine, de a te cunoaste. Esti un om extraordinar si iti multumesc pentru ca existi. Iti transmit toata recunostinta mea pentru ceea ce m-ai facut sa devin. Domnul sa te binecuvinteze in tot ceea ce vei face de astazi inainte, mai mult decat a facut-o pana acum. Stiu ca, nu te voi uita niciodata! Si mai stiu ca nici tu pe mine! Prea te-am suparat... te rog sa ma ierti si sa uiti.

Evadare din Spitalul de Nebuni

Suntem copii, traim intr-o lume de vis, a iubirii si a bucuriei, a fericirii de a trai si a te juca si, cum facem vreo trei ani, oamenii incep sa ne dreseze. Ne dreseaza sa ne fie teama ca nu suntem pe placul lor, sa ne fie teama ca ne vor alunga. Sa ne fie teama ca nu ne vor mai da ratia de iubire pe care o asteptam de la ei, si asta pentru ca am facut greseala de a ne pune fericirea in mainile celui pe care il iubim, nestiind ca avem puterea de a gasi fericirea doar inlauntrul nostru, independent de faptul ca celalat ne iubeste sau nu ne iubeste. Nu gresim cu nimic atunci cand afirmam ca, traim in aceasta lume care nu este altceva decat un spital de nebuni. Bolile de care suferim exista dintotdeauna, încât toata lumea ne spune ca boala aceasta este starea de normalitate. Noi, oamenii, traim cu teama continua de a nu fi raniti, iar acest lucru creaza o drama ca un monstru, pe care il regasim oriunde ne-am uita in jurul nostru. Chiar si a spune "Te iubesc" poate fi ceva inspaimantator cateodata, atunci cand am ajuns sa ne temem atat de tare de a relationa cu cei din jurul nostru, de frica poate.

Pentru a ne proteja de cei care ne-ar putea rani, noi, oamenii, ne-am creat in minte un sistem al negarii, ca o ceata pe care o ridicam in jurul nostru, care ne-a transformat in niste mincinosi perfecti, ajungand sa ne mintim chiar si pe noi insine, atat de bine, incat ajungem sa credem in propriile noastre minciuni. Ceea ce pierdem din vedere este ca, ceata ne impiedica si pe noi insine sa mai fim liberi. Dar in momentul in care reusim sa ne privim din exterior, vom vedea comedia marii drame a oamenilor, care isi pun fericirea in mainile celor pe care ii iubesc, atunci ne vom fi vindecat, si nu ne va mai fi teama sa fim cei care suntem cu adevarat. Orice ar spune altii despre noi, orice ar face impotriva noastra, nu ne va mai putea afecta, nu ne vor mai rani. Abia atunci nu ne va mai fi teama sa iubim. Sa ne impartasim sentimentele, sa ne deschidem inima si sa o declaram sus si tare ca iubim! Redevenind copii, reinvatam sa ne jucam tot timpul, sa radem si sa traim viata ca pe un vis, ca pe o aventura a explorarii. Copiii, cand intalnesc un obstacol, reactioneaza si se apara, dar apoi uita, si traiesc la fel de intens momentul urmator, isi reincep jocul, explorarea si amuzamentul. Ei traiesc in permanenta in clipa prezenta si nu se rusineaza de trecutul lor, asa cum nici nu sunt ingrijorati de viitor.

Copiii exprima exact ceea ce simt si nu se tem sa iubeasca. Daca am redeveni copii, daca ne-am dezimblanzi, vorba lui Nichita, atunci ne-am elibera de teama, de teama ca ceilalti nu ne-ar accepta asa cum suntem cu adevarat. Pentru ca atunci cand eram copii, nu aveam teama de nimic, dar am fost imblanziti sa ne fie. Imblanziti de parinti, de prieteni, de toata lumea inconjuratoare, pentru ca toti sufera de teama. Traim intr-o lume ca un spital de nebuni, spunandu-ni-se ca aceasta este normalitatea. Cu totii vrem sa devenim altfel, pentru a fi acceptati de catre cei de langa noi, punandu-ne fericirea in mainile lor. Daca am redeveni copii, puri, si am reinvata sa visam, sa ne jucam si sa iubim pur si dezinteresat, atunci am fi cu adevarat noi insine, fara a ne teme ca ceilalti nu vor sa ne accepte exact asa cum suntem. Atata timp cat noi nu ne acceptam cine suntem, ne vom minti in continuare, afisand imaginea a ceea ce vor ceilalti sa fim, pentru a le obtine acceptarea. Eu am o deviza, de aproape un an de zile, ca o concluzie la care am ajuns singura, si pe care o aplic cu bucurie in fiecare zi si pe care o urez si prietenilor mei, atunci cand aniverseaza ceva. Trezeste-te ca sa visezi!