Exista tot felul de teorii si leacuri traditionale si moderne ale nostalgiilor si furiilor privind lucrurile pierdute. In ordine aleatorie, cele mai populare demersuri: uita, inlocuieste imediat cu indiferenta, calca in picioare. In ceea ce ma priveste, cu uitarea am o relatie ambivalenta. Uit mereu ca ar trebui sa incep sa lucrez "in sensul obstesc al cuvantului", sa-mi placa masinile, lucrurile simple si oamenii cu idei si obiceiuri sanatoase si care nu stiu cine e David Tibet. Dar posibilitatea de a uita ceea ce oamenii cu idei si obiceiuri sanatoase m-ar sfatui sa uit am privit-o ducandu-se pe apa sambetei pe masura ce se duceau pe teava de scurgere seroquelul, cipralexul, mirzatenul, anafranilul si celelalte chestii pe care se zice ca nu e bine sa recunosti ca le ai in sertar. La mine nici cu somnul nu prea merge. Inca n-am iesit complet din obiceiul de a ma trezi la 6 dimineata indiferent de ora la care ma culc, iar cele trei saptamani consecutive in care nu am inchis un ochi sunt pregatita sa le arunc in nas tutoror celor sceptici privind rezistanta organismelor cu niveluri scazute de LH. Nici ideea substitutiei imediate si indiferente nu-mi prea surade, ar insemna sa ies din aroganta si pretentiile fara de care nu pot trai in pace.
In plus, toti cei care ma cunosc stiu sau si-au cam dat seama ca ma cam incanta senzatia de foame. Cu dezgustul am cochetat o vreme, dar nu prea m-a prins, pe principiul "je hais le mouvement qui déplace les lignes", ma rog, sa nu mint, in alte aspecte nu prea aplic principiul, rasetele cu capul pe spate si grimasele de infumurare punk mi se par chiar chic. Dar cu repulsia fara prejudecati nu m-as trata chiar daca e in, nu de alta, dar uneori parca imi cam place ceva pe la unii si pe la altii, deci mi s-ar parea nedrept sa reduc treburile cu zgarcenie si fara gust. plus ca ma cam incolteste un cine-zice-ala-este. Pe scurt, observ ca majoritatea oamenilor aleg sa intoarca spatele lucrurilor care ii supara, ii deranjeaza, ii schimba sau ii slabesc. Sa nu mai dea, sa nu mai ia, si sa nu mai ramana nimic. Eu una stau fata in fata cu epava mea. Si imi place ca e piele-si-os si sta dreapta, ca are cearcane adanci si zambeste sfidator. Sar cel mai mult imi place ca putini au parte de asa ceva. Iar daca au, nu sunt in stare sa priveasca ce au dat, ce au luat si ce a(u) ramas fara spaima sau fara resentiment. Iar, intr-un mod foarte ciudat, pe mine ma incanta toate cele trei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu