Evadare din Spitalul de Nebuni


Suntem copii, traim intr-o lume de vis, a iubirii si a bucuriei, a fericirii de a trai si a te juca si, cum facem vreo trei ani, oamenii incep sa ne dreseze. Ne dreseaza sa ne fie teama ca nu suntem pe placul lor, sa ne fie teama ca ne vor alunga. Sa ne fie teama ca nu ne vor mai da ratia de iubire pe care o asteptam de la ei, si asta pentru ca am facut greseala de a ne pune fericirea in mainile celui pe care il iubim, nestiind ca avem puterea de a gasi fericirea doar inlauntrul nostru, independent de faptul ca celalat ne iubeste sau nu ne iubeste. Nu gresim cu nimic atunci cand afirmam ca, traim in aceasta lume care nu este altceva decat un spital de nebuni. Bolile de care suferim exista dintotdeauna, încât toata lumea ne spune ca boala aceasta este starea de normalitate. Noi, oamenii, traim cu teama continua de a nu fi raniti, iar acest lucru creaza o drama ca un monstru, pe care il regasim oriunde ne-am uita in jurul nostru. Chiar si a spune "Te iubesc" poate fi ceva inspaimantator cateodata, atunci cand am ajuns sa ne temem atat de tare de a relationa cu cei din jurul nostru, de frica poate.

Pentru a ne proteja de cei care ne-ar putea rani, noi, oamenii, ne-am creat in minte un sistem al negarii, ca o ceata pe care o ridicam in jurul nostru, care ne-a transformat in niste mincinosi perfecti, ajungand sa ne mintim chiar si pe noi insine, atat de bine, incat ajungem sa credem in propriile noastre minciuni. Ceea ce pierdem din vedere este ca, ceata ne impiedica si pe noi insine sa mai fim liberi. Dar in momentul in care reusim sa ne privim din exterior, vom vedea comedia marii drame a oamenilor, care isi pun fericirea in mainile celor pe care ii iubesc, atunci ne vom fi vindecat, si nu ne va mai fi teama sa fim cei care suntem cu adevarat. Orice ar spune altii despre noi, orice ar face impotriva noastra, nu ne va mai putea afecta, nu ne vor mai rani. Abia atunci nu ne va mai fi teama sa iubim. Sa ne impartasim sentimentele, sa ne deschidem inima si sa o declaram sus si tare ca iubim! Redevenind copii, reinvatam sa ne jucam tot timpul, sa radem si sa traim viata ca pe un vis, ca pe o aventura a explorarii. Copiii, cand intalnesc un obstacol, reactioneaza si se apara, dar apoi uita, si traiesc la fel de intens momentul urmator, isi reincep jocul, explorarea si amuzamentul. Ei traiesc in permanenta in clipa prezenta si nu se rusineaza de trecutul lor, asa cum nici nu sunt ingrijorati de viitor.

Copiii exprima exact ceea ce simt si nu se tem sa iubeasca. Daca am redeveni copii, daca ne-am dezimblanzi, vorba lui Nichita, atunci ne-am elibera de teama, de teama ca ceilalti nu ne-ar accepta asa cum suntem cu adevarat. Pentru ca atunci cand eram copii, nu aveam teama de nimic, dar am fost imblanziti sa ne fie. Imblanziti de parinti, de prieteni, de toata lumea inconjuratoare, pentru ca toti sufera de teama. Traim intr-o lume ca un spital de nebuni, spunandu-ni-se ca aceasta este normalitatea. Cu totii vrem sa devenim altfel, pentru a fi acceptati de catre cei de langa noi, punandu-ne fericirea in mainile lor. Daca am redeveni copii, puri, si am reinvata sa visam, sa ne jucam si sa iubim pur si dezinteresat, atunci am fi cu adevarat noi insine, fara a ne teme ca ceilalti nu vor sa ne accepte exact asa cum suntem. Atata timp cat noi nu ne acceptam cine suntem, ne vom minti in continuare, afisand imaginea a ceea ce vor ceilalti sa fim, pentru a le obtine acceptarea. Eu am o deviza, de aproape un an de zile, ca o concluzie la care am ajuns singura, si pe care o aplic cu bucurie in fiecare zi si pe care o urez si prietenilor mei, atunci cand aniverseaza ceva. Trezeste-te ca sa visezi!